luni, 2 aprilie 2012

Despre ordine!

      Printre cele mai dese reprosuri  in randul parintilor se numara  acela ca odraslele lor nu fac ordine, nu strang jucariile, hainutele etc .
     De fapt, s-a dovedit ca exista un oarecare risc sa il obligi pe cel mai mic de 3 ani sa faca mereu ordine. Poate deveni maniac in acest domeniu.  Inaintand in varsta el nu se va putea bucura de jocul impreuna cu alti copii din cauza obsesiei inradacinate de a pune imediat la loc un obiect pe care l-a folosit. Copilul nu intelege, de fapt, notiunea de ORDINE; ca cat e mai multa dezordine, cu atat se simte mai confortabil. In plus, sa recunoastem, camerele copiilor din ziua de azi sunt facute pentru a multumi parintii. O multime de etajere, pe care troneaza jucariile "de etalat",  cutiute dragute cu panglici si fundite impopotoneaza excesiv camera unor copii. In fond, copilul are nevoie pana pe 4 ani, doar de un pat confortabil, un covor mai grosut, deoarece, se stie, copiilor le place sa se joace pe jos, si o cutie sau doua, suficient de incapatoare pentru jucarii.
    Jucariile se pun la loc o data pe zi, seara inainte de culcare, cand toata lumea din casa va face acelasi lucru. In fond, jucariile sunt prietenii copiilor, normal ca si ele au nevoie de odihna!

"Sa-l iau brate? Sa-l las sa planga?"

  "Cat sa il las sa planga?" "E bine sa planga mult?', sunt intrebari inevitabile in familiile recent imbogatie cu un  nou membru, cel mai important: bebelusul.  Parintii se tem sa nu "il obisnuiasca rau".
     Raspunsul la intrebare este "da", copilul trebuie lasat sa planga, dar nu prea mult. Nu trebuie sa tabaram la patutul copilului la cel mai mic scancet. Bineinteles ca fiecare parinte isi da seama cand micutul incepe sa se alarmeze. Atunci e momentul sa actionam. Intai verificam daca e vreo problema fizica, e ud, ii e foame, sete, ii e prea cald etc. Incercam sa il linistim vorbindu-i si leganandu-l. El isi va aminti de ritmul corpului mamei sale de pe vremea cand era in pantece. Cuvinte simple gen "Mami e aici", "si tati e aici", "suntem langa tine". Astfel, cand ii va mai veni sa planga, va auzi in in minte vocea parintilor si se va linisti.  
    Copilul trebuie leganat, luat in brate. Evident ca nu pana la 20 de ani. Apropierea de copil se schimba o data cu varsta. Este obligatoriu insa ca cel mic sa se simta mereu in siguranta, si unde sa fie oare locul acela, daca nu cuibarit in bratele mamei? Pana la urma a petrecut 9 luni in pantecele ei!!!

"De ce mor oamenii?"

Este foarte greu sa pierzi pe cineva drag. Dar ce le spunem copiilor fara sa ii ranim mai mult decat sunt  in acele momente.
    Cea mai simpla explicatie pe care le-o putem da este ca moartea este sfarsitul vietii. Logic, nu?! DA, dar pentru un adult. Cel mai usor este sa ii spui copilului  "cutare a murit fiindca a terminat de trait".
   Nu trebuie sa ii prezinti moartea ca o trecere intr-un loc frumos, cu ingerasi si mult soare, cum bine se obisnuieste pe la noi. S-ar putea sa vrea sa mearga si el acolo.
    Ii poti explica cum orice lucru viu la un moment dat moare: floarea din vaza se ofileste, frunzele mor si cad din copaci, doar ca in cazul oamenilor nimeni nu stiu cand viata se termina. Se poate lua un mosor de ata si desfasura. Il putem lasa pe copil sa faca asta. Cand ata se termina e ca si cu sfarsitul vietii.  Copiii pun intrebari legate de moarte fara angoasa pana in jurul varstei de 7 ani. Incep cu intrari despre moarte in jurul varstei de 3 ani, dar fara angoasa.  Precum am mentionat, la intrebarea "Cand vei muri?" se poate raspunde simplu "Voi muri, cand o sa termin de trait". Banal si pueril acest raspuns ii linisteste pe copii. 
     In cazul rudelor apropiate, este indicat ca si copiii sa fie dusi la locul in care au fost inmormantati. Sunt voci care spun ca este bine sa participe la ritualul inmormantarii, sa aiba timpul necesar sa "jeleasca" sa se obisniasca cu ideea. Personal nu sunt de acord cu acest lucru.

Deprinderile de azi - cu "trebuie" in fata!

     Singurul lucru obligatoriu, care "trebuie" este acela de a lasa copilul sa isi formeze propriul ritm.  El are, evident, nevoie de ore pentru supt, trebuie schimbat, trebuie plimbat, ore pentru citit etc... Dar sa nu ne facem un tel din asta.
    Multe mame ajung sa nu se bucure de maternitate pentru ca nu i-au descoperit frumusetile, fiind din ce in ce mai inversunate in ideea de "trebuie sa".  Ma socheaza mamele "copilului crescut din carti", cu ochii mereu pe alti 5 copii din parc, care practic isi fac griji din nimic: "cutare bebe manaca singur" "cutare stie sa citeasca" etc.
    E cu adevar imposibil sa scrii niste norme in care sa se oglindeasca ce abilitati sunt necesare unui  copil intre anumite varste. E absurd.
   De ce trebuie cu adevarat sa ne ingrijim este ca puiul nostru sa se simta in siguranta si atunci cand cand cei din jurul lui nu vor ce vrea si el.
       Un copil care se misca, care pipaie lucruri, le baga in gura sa le cunoasca textura, le misca in functie de nevoile lui, se joaca singur si in compania altor copii, mananca cand ii este foame, toate acestea sub ochii vigilenti ai mamei, nici prea  indulgenta, nici prea severa, care nu face din el o papusica cuminte, o mama care danseaza cand vrea,  care fredoneaza prin casa o melodie indragita, o mama fericita alaturi de un sot cu care are si alte activitati in afara de cresterea copilului - si totusi, fara sa il neglijeze - acesta este un copil echilibrat si "in norme" cum ne place sa spunem.
     Un copil mai trebuie sa afle ca nu poti sa ai tot ce vrei, ca nu iei ce nu ti se da si ca totul trebuie platit, ca trebuie sa stii sa te aperi dar sa nu ranesti pe cineva cu intentie. Sunt cateva lucruri esentiale, un mic ghid, dar cel mai eficient.

Dar mami, exista Mos Caciun?!

      Copiii au nevoie de povesti sa se poata dezvolta armonios. Au nevoie de visare si fantezie, au nevoie de maimutareli si ghidusii. Exista un punct, diferit la fiecare copil, cand copilul incepe sa intrebe despre lucruri neclare lui, dar explicate de prietenii lui, care mai de care mai fantezisti.
    Aici intervii TU, parintele!!! Daca parintii exagereaza si par sa creada in Mos Craciun mai mult decat copiii, acesta nu li se va mai putea confesa "Stii, X mi-a spus la scoala ca nu exista Mos Craciun!" Atunci, si doar atunci, cand copilul vrea sa afle, i se poate explica diferenta dintre legenda si realitate. I se poate spune ca Mos Caciun nu s-a nascut, nu va muri niciodata, nu bea, nici mananca, nu are nici mama si nici tata. El nu e viu "asa cum esti tu". El traieste doar in inima fiecarui om care vrea sa fac o bucurie cuiva. "Tuturor oamenilor mari le pare rau ca nu mai sunt copii si traiesc mai departe legenda spunand-o copiilor mici care inca nu deosebesc lucrurile vii, adevarate de lucrurile adevarate care sunt doar in inima noastra. Oricine poate fi Mos Craciun pentru cineva drag fara a lua din farmecul Craciunului".
     Copilaria nu inseamna neaparat naivitate ci un alt fel de intelegere, un alt fel de inteligenta.